România are un deficit de 513 milioane euro la preparatele din fructe și legume în 2025. Roșia românească putrezește în câmp, merele se vând pe nimic, iar bulionul vine din import. De ce nu ajung fructele și legumele românești în borcan.
Este o imagine pe care o vedem zilnic în supermarket, fără să o conștientizăm cu adevărat: rafturi pline de mazăre congelată din Polonia, spanac ambalat în Belgia, bulion realizat din concentrat de tomate adus din afara Uniunii Europene, compoturi cu fructe pe care nu le recunoaștem și dulcețuri cu ingrediente listate în trei limbi, niciuna română. Între timp, afară, în câmpurile și livezile României, roșiile putrezesc nesecerate, merele cad din pomi necules, iar legumicultorii și pomicultorii numără pierderile unui sezon care nu și-a găsit cumpărători.
Această contradicție absurdă — surplus de materie primă în câmp și deficit uriaș de produse procesate pe raft — este poate cel mai dureros paradox al agriculturii românești. Și cifrele din 2025 o confirmă cu cruzime.
Prima scădere din zece ani — dar nu din motive bune
România a înregistrat în 2025 un deficit comercial de 513 milioane de euro pe segmentul preparatelor din fructe și legume — conserve, bulion, murături, dulcețuri, compoturi, legume congelate. Este, conform analizei Ziarului Financiar pe baza datelor INS, prima scădere din ultimul deceniu, cu 8% mai puțin față de anul anterior.
Sună bine. Dar detaliul care strică orice motiv de optimism este acesta: scăderea nu a venit din creșterea exporturilor românești, ci din reducerea importurilor cu 5%, pe fondul unui consum intern mai redus. Cu alte cuvinte, românii au cumpărat mai puțin — nu pentru că au găsit mai multe produse românești pe raft, ci pentru că și-au strâns cureaua.
Nu este o victorie a producției locale. Este o corecție a consumului.
România exportă anual preparate din fructe și legume de peste 130 de milioane de euro — o cifră deloc neglijabilă, dar insuficientă pentru a echilibra o balanță comercială care, în ultimii zece ani, și-a dublat atât importurile cât și deficitul. Categoria preparatelor din fructe și legume este a patra cea mai importantă din punctul de vedere al valorii importurilor în România.
Ce cumpărăm din afară și ce am putea produce noi
Tabloul importurilor spune tot ce trebuie să știm. Cele mai importate produse sunt legumele preparate, congelate sau necongelate, care reprezintă singure peste 40% din totalul importurilor din această categorie. Mazărea, fasolea verde, spanacul, broccoli, porumbul dulce — toate acestea cresc și în România, dar ajung pe masa românilor în pungi poloneze, olandeze sau belgiene.
Pe locul doi vine o categorie în creștere accelerată: fructele conservate și prelucrate — fructe congelate, piureuri, compoturi, sucuri concentrate — care în 2024 reprezentau circa 23% din totalul importurilor de preparate. Merele, prunele, cireșele, caisele, căpșunile românești sunt renumite în Europa pentru calitatea lor. Și totuși, românul cumpără din supermarket compot de piersici turcești și piure de fructe de roșii spaniole.
Legumicultorul român: materie primă fără destin
Situația legumicultorului român este una de o frustrare acumulată de decenii. El produce — adesea bine, adesea mai mult decât poate vinde. Dar drumul de la câmpul său până pe raftul unui magazin sau în borcanul unui procesator este blocat de obstacole pe care nu le poate depăși singur.
Costurile de producție sunt ridicate comparativ cu concurenții din Turcia, Grecia sau Spania, unde sezoanele sunt mai lungi, clima mai blândă și suprafețele cu spații protejate incomparabil mai mari. Un legumicultor român din sudul țării are o fereastră de producție de 4–5 luni pentru roșii. Unul turcesc produce aproape tot anul. Diferența de cost pe kilogram este imposibil de recuperat fără investiții în sere și tuneluri — investiții pe care majoritatea fermierilor mici nu și le permit.
Mai mult, chiar atunci când produce suficient și la prețuri competitive, legumicultorul român se lovește de un alt zid: lipsa capacităților de procesare locale. Fabrica de bulion din sat a dispărut demult. Cooperativa de congelare nu există. Centrul de colectare și condiționare nu s-a construit niciodată. Roșia rămâne în câmp, sau se vinde la piață pe nimic, sau putrezește.
Pomicultorul român: fructe de export, compoturi din import
Situația pomicultorului este la fel de paradoxală, poate chiar mai frustrantă. România are o tradiție pomicolă autentică și soiuri de mere, prune, cireșe și caise cu reputație europeană. Județul Vâlcea, Argeș, Dâmbovița, Bistrița-Năsăud, Maramureș — zone întregi definite de livezi care produc fructe de calitate excepțională.
Și totuși, în fiecare toamnă se repetă același scenariu: supraproducție, prețuri prăbușite la poarta fermei, fructe nevândute, fermieri disperați. Merele românești se vând cu 30–50 de bani kilogramul în august, în timp ce pe raftul supermarketului alături se vinde compot de mere la 8 lei borcanul — importat.
Lipsesc procesatorii. Lipsesc fabricile de suc, de compot, de piure, de dulceață la scară industrială care să cumpere fructele fermierului când piața proaspătă este saturată și să le transforme în produse cu valoare adăugată. Câțiva jucători mari reușesc să intre constant în marile lanțuri de magazine, dar aceștia sunt excepția — nu regula.
INVESTALIM — speranță pe termen mediu
Există și o veste mai bună, chiar dacă efectele ei se vor vedea abia în anii următori. Prin programul INVESTALIM, finanțat din fonduri europene, sunt în derulare mai multe proiecte de construire și modernizare a capacităților de procesare a fructelor și legumelor în România. Dacă aceste investiții vor fi finalizate și operaționalizate la timp, ele ar putea schimba parțial ecuația — oferind pomicultorilor și legumicultorilor un debușeu industrial care acum lipsește aproape complet.
Dar INVESTALIM nu va rezolva tot. Infrastructura de procesare trebuie completată cu organizarea producătorilor în cooperative funcționale, cu contracte ferme de achiziție pe termen lung și cu o politică coerentă de promovare a produselor românești procesate în retail — trei lucruri care în România se discută de 30 de ani și se implementează cu mare greutate.
Ce înseamnă 513 milioane de euro în termeni umani
Jumătate de miliard de euro ieșit anual din economia românească pentru a cumpăra din afară ceea ce am putea produce noi înseamnă, concret, locuri de muncă inexistente în fabrici care nu s-au construit, taxe neplătite de companii care nu s-au înființat, fermieri care nu au cu cine să contracteze și care renunță, an după an, la livezi și sere.
Înseamnă că roșia românească, recunoscută în toată Europa pentru gustul ei, ajunge rar în borcanul de bulion de pe raftul magazinului din România. Că mărul din Muscel se vinde la prețul apei, în timp ce compoturi din import ocupă spații generoase în supermarket.
Această contradicție nu se va rezolva singură. Are nevoie de investiții, de voință politică, de organizare și de timp. Primul pas este să o recunoaștem pentru ce este: nu un accident, ci rezultatul a zeci de ani de politici agricole și industriale care au ignorat veriga dintre câmp și raft.