Un fruct mai puțin cunoscut în România atrage atenția în serele Stațiunii de Cercetare din Buzău. Este vorba despre pepenele de iarnă, cunoscut și sub numele de dovleac de ceară sau pepenele de iarnă, o specie pe care cercetătorii buzoieni o studiază și o cultivă de mai mulți ani.
Spre deosebire de pepenele pe care îl consumăm în timpul verii, acesta nu este foarte dulce. Pulpa este albă, densă și crocantă, iar fructul se remarcă mai ales prin faptul că poate fi păstrat o perioadă lungă după recoltare.

„Fructele de dovleac de ceară sunt asemănătoare cu cele ale pepenelui comun, însă pulpa este albă, crocantă și mai puțin dulce. Coaja verde este acoperită cu un strat puternic de pruină, care îi oferă o durată mare de păstrare”, explică cercetătorii de la Stațiunea de Cercetare Buzău.
Poate fi folosit în locul castravetelui sau dovlecelului
Pepenele de iarnă nu este destinat doar păstrării. Pulpa poate fi folosită în bucătărie în mai multe feluri și poate înlocui, în anumite preparate, castravetele sau dovlecelul.
Textura este mai densă și mai crocantă, ceea ce îl face potrivit pentru diverse preparate culinare. În țările asiatice, unde specia este cunoscută de mult timp, este folosită în numeroase rețete.
Fructul este apreciat și pentru conținutul de vitamine și minerale. Cercetătorii de la Buzău menționează și utilizarea sa tradițională în medicina orientală, unde este asociat cu mai multe beneficii pentru organism.
O specie importantă și pentru cercetarea agricolă
Pepenele de iarnă are însă și o altă întrebuințare, mai puțin cunoscută. Planta poate fi folosită ca portaltoi, ceea ce îi crește valoarea pentru cercetarea agricolă.
De asemenea, dezvoltarea sa vegetativă bogată permite folosirea plantei și în scop decorativ, mai ales în spații unde poate crește pe verticală.
În serele Stațiunii de Cercetare Buzău, această specie este urmărită atât pentru caracteristicile fructelor, cât și pentru potențialul pe care îl poate avea în agricultură. Iar faptul că fructele pot fi păstrate luni de zile după recoltare este unul dintre avantajele care îi fac pe cercetători să acorde în continuare atenție acestei culturi.


