România agricolă se află în pragul unui colaps economic, mascat doar de promisiuni politice și ajutoare de urgență derizorii, venite cu prea mare întârziere. Suprapunerea fără precedent a secetei pedologice devastatoare, a blocajelor sanitare aberante și a exploziei costurilor de producție a transformat pământul din resursă națională în datorie curată. Insolvențele în agricultură au crescut masiv, cu 44 de ferme închise doar în primele luni ale anului, iar numărul dosarelor de faliment a crescut de 4 ori față de anul trecut. Marii producători – motorul exporturilor noastre – au ajuns la un risc financiar ridicat.
Criza financiară nu mai este o simplă prognoză, ci motivul pentru care mii de producători s-au aflat în fața cordoanelor de jandarmi în mega-protestele din iulie și septembrie din Piața Victoriei. Ceea ce vedem pe câmpuri și în stradă nu este doar nemulțumire, ci o revoltă disperată împotriva unui stat care se pune constant de-a curmezișul celor care ne hrănesc, care pare incapabil sau total dezinteresat să rezolve problemele care se acumuleaza continuu.
Jocurile pe spatele oierilor și blocajul de la ANSVSA
Sectorul ovine și caprine, odinioară o mândrie la export, este astăzi executat silit de incompetența administrativă. Sub pretextul gestionării focarelor de Pesta Micilor Rumegătoare, autoritățile, sub pretextul directivelor de la Bruxelles și fără nicio acțiune eficientă de împotrivire, au prelungit interdicția exporturilor de animale vii. Rezultatul? Ferme pline de animale care mănâncă furaje din ce în ce mai scumpe și mai puține, sacrificări abuzive, stâne blocate și pierderi de sute de milioane de euro.
Crescătorii acuza direct ANSVSA că, în timp ce pe ei îi blochează în birocrație și le impune măsuri extreme, închide ochii la piața neagră și la transporturile clandestine nesancționate care împrăștie virusul. Cele 16 revendicări depuse cu scandal la Guvern pe 15 septembrie cer explicit oprirea masacrării abuzive a efectivelor de animale, demiterea conducerii ANSVSA și redeschiderea urgentă a canalelor comerciale. Fermierii români sunt lăsați la mila unei piețe blocate, în timp ce importurile din afara Uniunii Europene umplu camerele frigorifice ale marilor rețele comerciale.
Pământul crăpat de secetă și scumpirile sufocante
În sectorul vegetal, realitatea este la fel de cruntă. Seceta pedologică extremă din vestul și estul țării a pârjolit sute de mii de hectare de porumb și floarea-soarelui, însă adevărata lovitură vine din zona costurilor de producție: prețul motorinei a depășit bariera psihologică de 10 lei pe litru, în timp ce îngrășămintele și inputurile s-au scumpit cu peste 25-30%.
Fără credite garantate și cu măsuri guvernamentale considerate ineficiente, doi din trei fermieri sunt astăzi în imposibilitatea financiară de a-și continua activitatea sau de a înființa noile culturi de toamnă. Deși APIA a alocat un buget de urgență de peste 155 de milioane de lei pentru compensarea parțială a pagubelor, fermierii susțin că aceste sume reprezintă doar o picătură într-un ocean de datorii acumulate. În timp ce țări precum Franța sau Austria alocă bugete de urgență de peste 1 miliard de euro pentru a-și proteja producătorii de efectele schimbărilor climatice, fermierul român primește firimituri și este lăsat să se descurce singur cu băncile.
Specula de la raft și sclavagismul modern din rural
În timp ce marii producători dau faliment la hectar, legumicultorii și micii producători sunt striviți de dictatul marilor rețele de distribuție și al intermediarilor și samsarilor. Diferența de preț este de-a dreptul strigătoare la cer: o salată verde sau un kilogram de legume se vinde la poarta fermei cu doar 0,3 – 0,5 lei, pentru ca la raftul supermarketului să ajungă la prețuri de 3 sau 5 lei. Un adaos comercial speculativ de aproape 900% care nu ajunge niciodată în buzunarul celui care muncește pământul, ci hrănește exclusiv rețelele de speculă, lăsând consumatorul român să plătească prețuri de lux pentru alimente de bază.
Statul nu a fost niciodata interesat cu adevărat de susținerea înființării unor rețele de preluare, transport și distribuție pentru micii fermieri, pasând această răspundere exclusiv mediului asociativ. Mult trâmbițata Casă Unirea nu a fost decât o permanentă himeră, simbolul incapacității de a se trece dincolo de sifonarea banilor publici și de realizare a unui obiectiv cu adevărat important atât pentru producătorii, cât și pentru consumatorii români.
Peste toate acestea se suprapune o altă criză sistemică ignorată de ani de zile: lipsa cronică a forței de muncă. Producătorii reclamă că bazinele legumicole și fermele mari au rămas fără brațe de muncă, deoarece asistații social refuză să intre pe câmp, preferând ajutoarele oferite de primării în schimbul, să recunoaștem, validării periodice electorale.
România își amanetează siguranța alimentară
Trăim într-un paradox revoltător: suntem în topul țărilor cu cea mai mare pondere a agriculturii în PIB din întreaga Uniune Europeană (2,5%) conform datelor Eurostat recente, dar suntem prinși într-un model agricol de supraviețuire, complet vulnerabil, cu o productivitate de patru ori mai mică decât media europeană din cauza lipsei acute a sistemelor de irigații și a spațiilor regionale de stocare.
Dacă statul nu intervine dur, prin suspendarea ratelor la bănci pentru fermele calamitate, prin deblocarea urgentă a exporturilor din zootehnie și prin plafonarea reală a speculei din retail, agricultura românească va deveni o amintire. Rămânem o țară de consumatori captivi, dependenți 100% de importuri de calitate îndoielnică, în timp ce gospodarii noștri își îngroapă utilajele și își declară falimentul în propria țară.