Agricultura românească a ajuns într-un punct de criză în care fermierii par să aibă nevoie mai degrabă de un miracol decât de încă o strategie europeană.
Între datoriile care se adună, seceta care înghite recoltele și reglementările care se înmulțesc mai repede decât buruienile, agricultura românească supraviețuiește într-un experiment economic absurd: i se cere să producă mai mult, mai curat și mai ieftin, dar cu resurse tot mai puține. Iar autoritățile? Unele elaborează strategii, celelalte le traduc. Din când în când, pentru diversitate, organizează și consultări.
Fermele dau faliment, strategiile prosperă
În România, insolvențele agricole au crescut cu aproape 80% în primul semestru din 2026, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Nu mai vorbim doar despre exploatații mici, vulnerabile, ci și despre ferme mari, considerate până nu demult exemple de succes.
Paradoxul este aproape artistic: fermierul cumpără motorină, îngrășăminte și utilaje la prețuri occidentale, vinde cerealele la prețurile dictate de piața mondială și speră să-i mai rămână ceva pentru bancă. Când nu-i rămâne, i se recomandă restructurarea, eventual una atât de profundă încât să dispară și ferma.
Criza din agricultura românească nu mai este o amenințare îndepărtată. Este realitatea contabilă a unui sector care produce hrană, dar nu-și mai poate plăti facturile.
Agricultura verde, dar cu bilanțul pe roșu
La Bruxelles, preocupările sunt ceva mai sofisticate. Agricultura trebuie să fie sustenabilă, ecologică, rezilientă și competitivă, preferabil, toate simultan. Nimeni nu contestă necesitatea protejării mediului. Problema apare când fermierului i se restrâng soluțiile de combatere a dăunătorilor, fără să primească alternative suficient de eficiente și accesibile.
Între timp, condiționalitățile de mediu, controalele și documentele aferente subvențiilor consumă timp și bani. Simplificările promise de Comisia Europeană sunt binevenite, dar fermierii au învățat să privească asemenea promisiuni cu prudență.
În agricultura europeană, uneori pare mai ușor să cultivi un dosar decât un hectar de porumb.
Seceta nu citește strategiile guvernamentale
În România, criza agriculturii are și un aliat meteorologic nemilos: seceta.
De ani întregi discutăm despre irigații, reabilitări, investiții și programe naționale. Se anunță proiecte, se inaugurează lucrări, se prezintă hărți colorate. Din păcate, apa nu circulă prin prezentările PowerPoint.
Când culturile se usucă, fermierii primesc explicații despre schimbările climatice. Corecte, fără îndoială. Dar explicațiile nu udă porumbul, iar despăgubirile, atunci când există, seamănă adesea cu umbrela primită după ce s-a terminat furtuna.
Mercosur: concurență liberă, dar nu tocmai egală
Ca tabloul să fie complet, Europa și-a deschis și mai larg piața către America de Sud. Acordul comercial interimar UE–Mercosur se aplică provizoriu din mai 2026.
Comisia Europeană vorbește despre oportunități comerciale și mecanisme de protecție, însă fermierii europeni se tem de concurența unor producători care operează în condiții economice și de reglementare diferite. Produsele importate trebuie să respecte cerințele sanitare europene. Dar asta nu înseamnă că toate costurile și obligațiile de producție sunt identice.
Concurența este liberă. Egalitatea condițiilor rămâne negociabilă.
Zootehnia, între epidemii și uși închise
Nici crescătorii de animale nu au motive de sărbătoare. Pesta porcină africană și pesta micilor rumegătoare au demonstrat cât de fragil poate deveni un sector dependent de exporturi și de decizii sanitar-veterinare.
Focarele se combat, comerțul se restricționează, iar pierderile se acumulează. Statul promite intervenții și compensații, dar bolile nu așteaptă aprobarea bugetelor.
PAC 2028–2034: cine împarte și cine mai apucă?
Urmează negocierea viitorului buget agricol european. România cere în continuare reducerea diferențelor dintre subvențiile fermierilor din Est și Vest, în timp ce agricultura românească trebuie să concureze pentru bani cu alte priorități strategice ale Uniunii.
Bruxelles-ul promite flexibilitate și simplificare. Fermierii așteaptă predictibilitate și finanțare reală. Până atunci, criza agriculturii continuă să fie tratată prin comunicate, comisii și strategii. Iar dacă fermele vor continua să dispară, poate că într-o zi vom avea aici, în sfârșit, agricultura europeană perfectă: ecologică, digitalizată, impecabil reglementată și fără fermieri care să mai încurce statisticile.