Mai puțin cunoscut în România, armurariul (Silybum marianum) este o plantă medicinală care este cultivată pentru fructele sale extrem de valoroase din punct de vedere terapeutic, acestea fiind recomandate pentru tratarea bolilor de ficat și vezică biliară. Principiile active din armurariu formează un complex de bioflavonoide, cunoscute sub de denumirea de silimarină, isosilibină, silidianină cu acțiune antihepatotoxică protectoare și curativă.
Produsele pe bază de armurariu se regăsesc într-o multitudine de forme comerciale: plantă măcinată, ceaiuri, tincturi, tablete, capsule, gemoderivate.
Armurariul se folosește înca din anul 1986 unde a fost utilizat ca adjuvant în cirozele etanolice, steatoza hepatică alcoolică și non-alcoolica, hepatitele virale, încărcarea ficatului cu toxine sau metale grele. Acesta protejeaza ficatul de acțiunea oxidativă (degradantă) a substanțelor de metabolism și susține funcția hepatică în parametrii.
Administrarea de silimarina in cazul persoanelor diagnosticate cu diabet de tip 2 a evidentiat o scadere a rezistentei la insulina, dar si o reducere a nivelului de colesterol. Deoarece poate avea un efect similar estrogenic, extractul de armurariu a fost folosit pentru a stimula lactatia (de aici si denumirea de ciulinul laptelui), dar si de a regla menstruatia si a reduce manifestarile sindromului premenstrual.
Prețul de comercializare al acestei plante este de aproximativ 12 lei pe kilogram pentru cultura convențională și poate ajunge până la 15 lei pe kilogram în cadrul culturilor ecologice.Costul de înfințare a unei culturi de un hectar cu armurariu pot ajunge la 3.500 de lei iar profitul poate ajunge la 13.000 de lei/ hectar.
Cultivarea armurariului este, astfel, o cultură de nișă cu un mare potențial în România, mai ales că nu este o plantă pretențioasă.
Cunoscut și sub denumirea de Milk Thistle (ciulinul laptelui), este o plantă perenă anuală sau chiar bienală înrudită cu familia margaretelor. Planta are o tijă cu lungimea de până la 1-2 m și își are originea în Nordul Africii, Sudul Europei dar și Orientul Mijlociu. A fost naturalizată cu succes în America de Nord și în America de Sud.
Având origini mediteraneene, armurariul este pretentios față de temperatură de-a lungul întregii sale perioade de vegetație, cu cerințe moderate față de umiditate, însă seceta îi poate influența negativ producția de fructe. Solurile cele mai indicate pentru aceasta cultura sunt cele cu textură mijlocie, profunde și permiabile.
Semanatul se poate realiza cu ușurință cu ajutorul semănătorii, sau chiar manual, armurariul înmulțindu-se prin semințe semănate direct în câmp, cu puritate fizică de minim 95%, iar germinația minimă de 85%.
Armurariul se seamană primăvara foarte devreme, la jumătatea lunii martie, când în sol umiditatea este suficient de mare. Trebuie cultivat după plante care lasă terenul curat de buruieni şi fără resturi vegetale. Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe, cerealele păioase, dar poate fi cultivat și după plante prăşitoare sau furajere bine întreţinute şi fertilizate. Semanatul timpuriu într-un teren bine pregătit va contribui la realizarea unui răsarit uniform și prin urmare, a unei înfloriri și fructificări uniforme, ceea ce va influența pozitiv recolta. Cantitatea de sămânță la hectar este de 10 kg/ha.
Spațiul dintre randuri variază între 50 și 62,5 cm, în funcție de gradul de îmburuienare a solului. Prin respectarea normei și distanței de semănat recomandate se realizează o densitate de 15-18 plante/m2. Sămânța de armurariu se încorporează la 3-4 cm adâncime.
După germinarea plantelor, se poate începe prășitul între rânduri, folosind cultivatoare prevăzute cu discuri de protecție. Lucrările mecanice de întreținere pot fi completate cu prăsile manuale și lucrări de plivit. În timpul perioadei de vegetație se vor executa numai 1-2 prasile mecanice, deoarece frunzele rozetei bazale acopera relativ rapid intervalurile dintre randuri (aceasta cand nu se erbicideaza).
Pentru controlul chimic al buruienilor monocotiledonate din cultura de armurariu, produsele chimice se aplică când buruienile au 10 cm.
Ca fază fenologică armurariul se recoltează când 60-70% din inflorescențe sunt uscate, înainte ca acestea să se desfacă și să elibereze fructele, care pot fi ușor luate de vânt. Recoltarea se face cu combina de recoltat păioase, reglată corespunzator pentru a nu sparge fructele sau a nu le arunca odata cu masa vegetală eliminată.
De la armurariu se recoltează inflorescenţele. Resturile vegetale se încorporează în sol. După o cultură de armurariu răsare foarte multă samulastră, din fructele scuturate. Armurariul nu se cultivă după plante sensibile la putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), cum sunt floarea-soarelui, soia, rapiţa. Este recomandat să revină pe acelaşi teren după 4-5 ani.
La recoltarea din lan, fructele de armurariu sunt amestecate cu diferite porțiuni ale plantei și resturi vegetale care măresc umiditatea amestecului. De aceea, imediat dupa recoltare, se iau măsuri pentru uscare si conditionare. Uscarea se face prin lopatare care se executa pana cand fructele ajung la o umiditate de 12%. Conditionarea se face cu selectorul sau cu vanturatoarea. Fructele conditionate se pastreaza in depozite curate si bine aerisite. Inainte de depozitare, magaziile se dezinfecteaza si se deratizeaza. Productiile obtinute sunt de 800-1500 kg/ha.
După condiţionare, sămânţa se aşază în strat subţire, la soare, şi se lopătează 1-2 zile, până când umiditatea se reduce la 12%. Sămânţa condiţionată se ambalează în saci de pânză şi se depozitează în magazii uscate.
Asemenea schisandrei, ricinului, fonio, etc. sunt culturi care au mare căutare în România în ultimii ani!
Autor: Diana Vasilescu
este parte a
