Prețul la cereale a devenit una dintre cele mai crude loterii ale agriculturii românești. După luni de muncă, investiții și griji pentru vreme, fermierul ajunge în fața unei decizii care îi poate înghiți tot profitul: vinde recolta imediat, la prețul oferit de trader, sau o depozitează, sperând că piața îi va răsplăti răbdarea?
Într-o agricultură în care producția bună nu mai garantează câștigul, această alegere seamănă tot mai mult cu un joc de noroc. Cu o singură diferență: la masa de joc, fermierul pariază adesea cu bani împrumutați.
Vinzi din câmp? Scapi de datorii, dar poate pierzi câștigul
La recoltare, fermierul român nu are întotdeauna luxul de a negocia. Furnizorii de semințe, îngrășăminte și pesticide își așteaptă banii, băncile își cer ratele, iar lucrările pentru următoarea campanie nu pot fi plătite cu promisiuni. Așa că vinde. Uneori chiar în ziua în care combina descarcă grâul în remorcă.
Avantajul este evident: banii intră în cont, datoriile pot fi achitate, iar cheltuielile cu depozitarea sunt evitate. Problema apare atunci când mii de fermieri fac simultan același lucru. Oferta crește, cumpărătorii au de unde alege, iar prețul poate coborî. Când prețul la cereale scade în plină campanie, fermierul ajunge să muncească mai mult pentru un câștig tot mai mic.
Presiunea recoltei devine astfel cel mai bun aliat al traderului și cel mai prost negociator al fermierului.
Dar să nu confundăm nevoia de lichidități cu lipsa priceperii. Pentru un agricultor împovărat de credite, vânzarea imediată poate fi o decizie perfect rațională, chiar dacă prețurile cresc ulterior. Uneori, cel mai bun preț nu este cel mai mare, ci acela care îți permite să continui activitatea.
Depozitezi recolta? Atenție, silozul nu produce dobândă!
La polul opus se află fermierul care își permite să aștepte. Are siloz propriu sau închiriat, poate utiliza silobag-uri și speră că, peste câteva luni, grâul, porumbul sau rapița vor valora mai mult.
Strategia pare simplă: nu vinzi când toată lumea vinde, ci atunci când cumpărătorii sunt dispuși să ofere mai mult. Dar prețul la cereale nu crește automat odată ce recolta ajunge în siloz, nu este un seif miraculos în care bagi produsul și scoți profitul. Depozitarea costă. Recepția, uscarea, manipularea, păstrarea și eventualele pierderi de calitate pot consuma o parte importantă din câștigul anticipat. Mai există și dobânda banilor blocați în marfă, o cheltuială mai puțin vizibilă, dar cât se poate de reală.
Să luăm un exemplu (nu sume reale), și să presupunem că fermierul refuză un preț de 900 de lei pe tonă, așteptând să obțină 1.000 de lei peste câteva luni. Dacă depozitarea, finanțarea și celelalte costuri suplimentare însumează 120 de lei pe tonă, aparentul câștig de 100 de lei se transformă într-o pierdere de 20 de lei.
Așadar, nu contează doar cu cât crește prețul, ci și cât te costă așteparea.
Iar piața nu are nicio obligație să crească. Poate la fel de bine să scadă, transformând silozul dintr-un instrument de negociere într-un depozit de speranțe expirate.
Contractele în avans: siguranță sau altă capcană?
O alternativă o reprezintă contractele forward, prin care fermierul stabilește dinainte prețul la cereale și cantitatea pe care urmează să o livreze. Câștigă predictibilitate și se protejează împotriva unei eventuale prăbușiri a prețurilor.
Dar nici această variantă nu este lipsită de riscuri. Seceta poate scădea producția sub cantitatea contractată, iar o creștere spectaculoasă a prețului după semnarea contractului îl poate lăsa pe agricultor privind neputincios cum alții vând mai scump.
În agricultura dependentă de capriciile vremii, să promiți o recoltă pe care încă nu o ai înseamnă să-ți asumi un risc suplimentar.
Soluția? Să nu pui toată recolta într-un singur pariu
Din acest motiv, vânzarea în etape câștigă teren ca strategie de reducere a riscurilor.
O parte din producție poate fi contractată înainte de recoltare, alta vândută direct din câmp pentru acoperirea obligațiilor urgente, iar restul păstrat pentru eventuale oportunități ulterioare. Nu există însă procente miraculoase. O fermă puternic îndatorată nu își permite aceeași strategie ca una care dispune de capital, depozite și credite ieftine. Iar fermierul care depozitează toată recolta, convins că prețurile vor crește inevitabil, nu face neapărat o investiție. Uneori doar amână confruntarea cu realitatea.
Marea problemă a agriculturii românești nu este că fermierii nu știu când să vândă, ci că prea mulți nu își permit să aleagă.
Traderul poate aștepta, procesatorul poate negocia, banca își încasează dobânda. Fermierul trebuie să plătească.
Și uite așa, într-o țară care se laudă cu recolte și exporturi de cereale, cel care produce marfa ajunge uneori să fie singurul care nu-și permite să aștepte prețul potrivit.
Pentru că, atunci când datoriile îți stabilesc calendarul vânzărilor, nu mai conduci o afacere. Doar alergi să nu te ajungă scadența.