Există o întrebare pe care geopolitica ultimilor ani a readus-o în centrul dezbaterii publice globale: dacă lanțurile de aprovizionare internaționale s-ar rupe mâine, câte țări din lume și-ar putea hrăni singure populația? Răspunsul, conform unui studiu publicat în revista Nature Food, este unul surprinzător de dur: din 186 de state analizate, o singură țară atinge autosuficiența alimentară completă pentru toate cele șapte grupe nutritive esențiale. Iar aceea nu este nici SUA, nici China, nici Franța, nici Brazilia. Este nici nu bănuiați, Guyana.
Iar România? Se situează pe locul 21 mondial, o poziție mai bună decât ar anticipa mulți, dar și cu vulnerabilități clare pe care le vom analiza în detaliu.
Metodologia care schimbă perspectiva
Înainte de a interpreta datele, este esențial să înțelegem ce măsoară cu adevărat acest studiu, pentru că nu este vorba de o simplă comparație a producțiilor agricole brute.
Studiul, publicat în mai 2025 în revista Nature Food și semnat de Stehl, Vonderschmidt, Vollmer și colaboratori, a comparat producția națională cu recomandările alimentare Livewell ale WWF, stabilite pentru o dietă sănătoasă adaptată fiecărei populații. O țară care atinge 100% poate furniza acea dietă exclusiv din surse proprii, valorile mai mari sugerează exporturi, iar valorile sub 100% indică importuri necesare.
Cele șapte grupe alimentare analizate sunt: produse amidonoase, fructe, legume, lactate, carne, pește și leguminoase. Nu este suficient să produci mult dintr-o categorie ci trebuie să acoperi toate cele șapte pentru a fi considerat autosuficient complet. Această abordare explică de ce SUA sau Canada, cu producții agricole colosale, se situează mai jos decât s-ar aștepta în clasament.
Singurul stat complet autosuficient: Guyana
Guyana, un stat mic din nordul Americii de Sud cu o populație de sub un milion de locuitori, este singura țară din lume care acoperă integral consumul intern la toate cele șapte categorii alimentare și chiar depășește necesarul la produse amidonoase și fructe. Clima tropicală, suprafețele agricole fertile și populația redusă creează o ecuație ideală pe care nicio altă țară nu o replică.
China și Vietnam sunt cel mai aproape de performanța Guyanei, acoperind șase din șapte grupe, dar rămân dependente de importuri la produse lactate. SUA și Canada, cu tot cu industria lor agricolă colosală, acoperă doar patru din șapte grupe, dependente în special de importuri de fructe și legume, din cauza sezonului agricol scurt în regiunile nordice.
România: locul 21 mondial, cinci din șapte grupe acoperite
România se situează pe locul 21 în clasamentul global, cu capacitatea de a acoperi cinci din cele șapte grupe alimentare esențiale, alături de state precum Spania, Turcia, Rusia, Ucraina și Croația.
Este o companie bună. Spania este a patra economie a zonei euro. Turcia este una dintre marile puteri agricole ale lumii. Rusia și Ucraina sunt exportatori majori de cereale. Iar România este alături de ele, cu un teritoriu de 238.000 km² și o populație de 19 milioane de oameni.
Agricultura românească concentrează circa 4,4% din PIB, iar aproximativ 26% din forța de muncă activează în acest sector, procent semnificativ peste media UE. România este al treilea mare producător agricol din UE și produce cea mai mare cantitate de porumb în blocul comunitar.
Ce produce România suficient și peste necesar
Tabloul producțiilor în care România depășește necesarul intern este unul de care putem fi mândri, chiar dacă nu îl exploatăm suficient comercial.
La cereale și oleaginoase, grupe care intră în categoria produselor amidonoase, România produce consistent peste necesar. La floarea-soarelui, România are grad de autosuficiență de 100%, cu un consum intern de circa 800.000 de tone și o producție de peste 1,3 milioane de tone. La grâu și porumb, producțiile depășesc constant necesarul intern. România exportă masiv cereale și oleaginoase având un excedent comercial real în aceste categorii.
La carne de pasăre, România a atins recent autosuficiența și a trecut în zona exporturilor. România a ajuns să-și asigure consumul intern de carne de pasăre și să exporte cantități semnificative pe piața europeană, o performanță construită prin investiții masive în ultimii ani.
La ouă, cum am văzut în analizele recente, exporturile au crescut cu 160% în ultimul an semn că producția depășește confortabil consumul intern.
La leguminoase, România are tradiție și capacitate de producție ca de exemplu fasole, mazăre, linte cultivate în toate regiunile agricole ale țării.
Unde rămâne România dependentă de importuri
Cele două grupe unde România nu acoperă necesarul intern și care explică de ce nu urcăm mai sus în clasament sunt peștele și, parțial, produsele lactate.
La pește, România nu este singura cu această problemă. Conform FAO, Asia concentrează 91% din producția mondială de pește de crescătorie, ceea ce face ca numeroase state să depindă de importuri pentru produsele marine, chiar și atunci când au capacitate internă de producție în alte domenii agricole. România are Dunărea, Delta și litoralul Mării Negre, dar acvacultura și pescuitul comercial nu acoperă cererea.
La lactate, situația este mai nuanțată și mai dureroasă. România are vaci, are tradiție în producția de lactate și are consumatori care apreciază brânzeturile și iaurturile autohtone. Și totuși, producția internă acoperă nevoile de consum ale locuitorilor doar în cazul a șase produse agroalimentare, iar lactatele procesate rămân un sector cu deficit structural tocmai din cauza capacităților de procesare insuficiente și a efectivelor reduse de vaci de lapte performante, o problemă pe care am analizat-o detaliat în contextul importurilor de juninci Holstein.
Paradoxul României: produce mult, procesează puțin
Tabloul autosuficienței alimentare a României ascunde un paradox pe care îl cunoaștem bine: România produce materie primă agricolă de excepție cum ar fi cereale, oleaginoase, fructe, legume, dar transformă o parte insuficientă din ea în produse cu valoare adăugată pe plan intern.
Exportăm porumb în vrac și importăm fulgi de porumb. Exportăm floarea-soarelui și importăm ulei rafinat în sticle cu brand german. Exportăm lapte materie primă și importăm iaurt grecesc și brânzeturi olandeze.
Studiul arată că țările europene, inclusiv România, se confruntă cu autosuficiență redusă la fructe și legume nu neapărat pentru că nu le produce, ci pentru că nu are capacitate suficientă de procesare și conservare care să transforme excedentul de vară în produse disponibile iarna.
Ce urmează: România poate urca în clasament
Ministrul Agriculturii Florin Barbu a anunțat că România poate ajunge la grad de autosuficiență de 100% și la carnea de porc în maximum patru ani, prin investiții de 2,8 miliarde de lei pentru sectorul porcin în 2025 și 2026. Dacă programul se implementează conform planului, România ar putea elimina una dintre principalele dependențe de import din sectorul cărnii.
Pentru pește, soluțiile sunt mai complexe și mai îndepărtate dar există programe europene pentru dezvoltarea acvaculturii care ar putea reduce parțial deficitul.
Pentru lactate, cheia este combinația pe care am descris-o: genetică îmbunătățită a efectivelor bovine plus capacități de procesare moderne. Ambele sunt în construcție, cu investiții anunțate și parțial demarate.
Locul 21 mondial este o performanță reală pentru o țară de dimensiunea României. Dar cu potențialul agricol pe care îl avem fiind al treilea producător din UE, cu 12,7 milioane de hectare agricole și zone climatice diversificate, locul 21 este și un semnal că mai există distanță considerabilă între ce poate produce România și ce produce efectiv.
Concluzie: o putere agricolă care nu și-a atins potențialul
România se află în top mondial la autosuficiență alimentară. Este mai autosuficientă alimentar decât SUA, Canada, Germania sau Marea Britanie. Produce cereale pentru export, carne de pasăre pentru tot estul Europei și miere apreciată în toată lumea.
Și totuși, în fiecare an, importă conserve de jumătate de miliard de euro, cumpără lactate procesate din Olanda și aduce pește din Asia. Nu pentru că nu ar putea produce ci pentru că lanțul dintre câmp și raft rămâne slab, fragmentat și subcapitalizat.
Locul 21 mondial este un punct de plecare onest. Nu un motiv de lăudăroșenie, dar nici unul de resemnare. Este locul de unde România poate și ar trebui să urce.